Tango de Los Exilados

Păianjeni şi-au ţesut zânzania într-un gât firav şi moale. Corzi limpezi au răguşit...
Vâscoasă, vocea s-a prelins într-o muţenie insidioasă. Ca un fum se-nalţă, îi astupă nările, ochii, urechile, cu uitări se-ndoapă.
Ghiare disparate îi frământă faţa. Ar cresta-o de-ar putea în alfabetul mimilor, căci o mască e un gest.
O figură-i descompusă şi compusă iar şi iar, spre plăcerea păpuşarilor. Cu limbile-nnodate rămâne masca singură, nefiresc lucrată, să se strâmbe dupa vânt, dar şi după fostul cuvânt. Şi-i aspră, ori ştearsă, roasă, ori cochet ridată.
Smintita, habar nu are. Voci mai tari, nezdrobite au mânat-o-n deformare.
Şi râsul i-i întrebare. Dar nici urmă de culoare...Au plecat.