Via atiqua vs. Via moderna

Cand noaptea intra pe ochi, pe nari, pe urechi si te umple de intuneric, aluneci in somnul nepasarii. Incepe ora operei tarzii. Ai reusit vreodata sa iesi din film si sa respiri in afara lui? Sa te plimbi printr-un univers strain de tine si sa-ti placa? Iti rulezi un joint si-ti torni un pahar de whisky de 100 de ani. Acum totu-i foarte clar. Ai zambi parca.
- Hei, tu de acolo, din colt, iesi la lumina! Hei, nătăfleaţă, vreau să-ţi fac niste copii!
- Mie?
- Da tie! Niste bestii minimale, niste purici incrustati de avantul falsitatii. Niste purici cu coarne care cresc tot mai mari. Coarne din hartie si coama de prostie. E o palarie mai preamarita decat cele ale sfintilor. Niste creaturi care sa sara prin curcubee si sa nu se arda la soare. Nu lotiunea sa le protejeze scalpul ci tehnologia. Daca soarele a devenit un adaptat, cine mai ramane? M-as oferi eu voluntar. Dar nu-s nici eu real. Imi plimb degetele pe luna mai nou. Mi se pare ca seamana cu carnea de pui.
Ha.. Sunt ciudat, spui?
Sunt confuz. Ai un chip congestionat de neputinta. Neputinta de a mai privi macar o data cerul senin si omul batran. Cand ploaia nu mai are culoare, un imeriu se destrama. Era verde intr-o rama cernita. Poate de oase, poate de aur, conteaza doar ca am pierdut un paradis. As arunca cu tunete, dar zgomotul bruiat imi zgaraie obrazul. Palesc si mor.. Biata inima s-a oprit de atata dezgust.

Puls

Strig. Vreau sa ma aud. Strig, vorbesc incet, apoi mai tare, soptesc, plang, rad, stau putin...respir, sar, topai cat pot de tare, alerg, sa cant, tralalala! Vreau sa ma simt. Vreau sa exist. Existenta mea e fada. Vreau s-o vad, s-o pipai. Toate existentele sunt fade daca vrei sa le vezi asa. Cum picura o perfuzie? Ai vazut? Ai simtit? Picatura dupa picatura, picura, pic, pic, pic..de o mie de ori, regulat, uniform..Se invarte tavanul, din ce in ce in mai repede, caii alearga, tropote, trenul, sinele serpuite, viteza, ploaia violenta, masinile, oamenii grabiti, alarma disperata- Shhh! Mintea e un reportofon. Sta si inregistreaza tot, si ce-ti trebuie, si ce nu, si frecventele principale si zgomotele de fond. Apoi negociaza cu tine, uneori iti da ceea ce cauti, alteori e vicleana si te pacaleste. Stii de ce face asta pentru tine? De ce memoreaza tot? De ce aduna totul in cutia neagra? Sa stii ca ea te stapaneste. Stie ca ai s-o intrebi si vrea sa fie pregatita. Fara ea tu nu esti nimic. Existi din cauza ei, pentru ea. Te intrebi daca existi, dar de fapt se inteaba ea. Esti doar un zid alb gata sa fie scris. Negru pe alb, alb pe negru, negru, alb, rosu! Stop. Literele s-au rasturnat pe podea, s-a crapat imaginea, abia atunci probabil ia o pauza. Cand esti gata. Atunci sta ea cocotata ca o baroneasa pe fotoliul scoica visiniu brodat cu fleurs- de- lis si-si umple plamanii imaginari cu fumul tigarii nestinse. Se abandoneaza in mirosul rosu dulceag. O musca doar mai bazaie enervant: bazz, bazzz..Nu o aud. Nu o aude.
Esti intr-un balon, esti usor si plutesti, plutesti intr-o mazga alba, totul pare sa se odihneasca, sa se miste incet, tihnit...Balonul e in exterior, dar inauntru e un zumzet teribil. O minte scrisa, chiar daca o scoti in afara existentei, sau o ingropi in adancul ei, e gunoi nereciclabil. Gata, nu mai poti sterge nimic. Ori refolosi. Ori reedita. Nu poti decat sa adaugi.

Mărul cel de toate zilele!

Un măr pe zi e sănătate curată, probabil ai mai auzit formula asta magică, oricum, e adevărată, la fel cum sunt toate sentinţele astea drăceşti. Cum deja bine ştim, dracul e întotdeauna realist.
Nu ai bani, eşti urât de toată lumea, ai fost dat afară, iar copiii iţi plâng de foame? Păi, dă-le mere, domnule!Şi mănâncă şi tu unul. Mai mult, sunt chiar gratis dacă le iei de la ţară, dacă nu mergi la ţară, ia din mărul vecinului, ori cel mai onest, de la băbuţa din piaţă, cu doar 2 lei/ kilogram.

Chiar dacă este un aliment, calitățile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Plinius cel Bătrân îl recomandă în bolile de stomac, iar ceva mai târziu, călugărița Hidelgard von Bingen recomandă mărul contra migrenelor, a durerilor de ficat și de splină. Mărul are acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, hipocolesterolemiantă și laxativă. Este indicat în astenie, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, reumatism, gută, litiază urică, hepatită, colibaciloză, stări febrile, ulcer gastric, gastrite, insomnie, diabet și altele. 

Deci îţi rezolvă orice problemă! Pentru că şi celelalte probleme, care nu mai ţin de funcţiile somatice, se datorează tot sănătaţii proaste, iar odată rezolvate primele, se rezolvă şi ele de la sine.
Da, da, nu te strâmba dezaprobator, nu-i ceva nou, din păcate. Te doare stomacul de foame, ori capul de anemie, dar repede dai vina pe facturi ori pe nevasta enervantă! Ia fă-ţi mai bine nişte analize..
Concluzie: Un exerciţiu de imaginaţie. Stai pe un câmp verde, sub un măr, chiar şi în parc pe malul lacului, pe o bancă (e mai indicat, la cât e de frig), mănânci un măr, vântul adie frunzele ruginite rău în lumina razelor calde de asfinţit.. Da, stai şi mănânci un măr şi te bucuri că trăiesti în atâta frumuseţe, atâta perfecţiune...mărul e perfect, suficient de mare cât să-l ţii în mână, suficient de zemos cât să-ţi ţină de sete, suficient de consitent, cât să-ţi ţină de foame (pentru un timp). Doar prospeţime, sănătate, vitalitate! Şi dulce cât să uiţi de orice fel de criză şi orice fel de pretenţii absurde şi vise idioate de statut social şi palate! Pentru că nu astea contează consumatorule! Dar înainte de a ne izbi de prezentul brutal, să ne întoarcem puţin la origini. Nu mă interesează geneza biblică, sau chestiunile religioase, decât că în mod sigur acum multă vreme, cine şi-a imaginat povestea asta, ştia de mere, aşadar merele sunt fructe care există, probabil, de mii de ani înaintea lui Plinius. Multe, simplu de găsit şi de consumat!

Poate, dar doar poate, că în aceste câteva momente de împlinire care durează cât tu stai şi mănânci un mar şi te uiţi la soare, iţi dai seama că tu esti mărunt şi nesemnificativ şi cu un stomac la fel de mărunt si nesemnificativ, dar că societatea asta consumerista în care trăieşti, îţi dă şi ţie acolo un loc printre debitorii săi, iar tu îndata te simţi primul dintre cocoşi (sau găini, după caz), dar de fapt, nu eşti mai mult decât o piesa mică şi neimportantă, o "păpuşă obeză" la care i se bagă pe gât toate reclamele şi toate gunoaiele de care tu clar nu ai nevoie, că nu ai atâta timp. Teleghidat de pofta de a avea, te duci să ţi le achizitionezi, iar dacă nu poţi, faci depresii. Dar te-ai intrebat măcar, daca într-adevar îţi folosesc? Chiar ai nevoie de atâtea? În mod sigur raspunsul e NU şi in mod sigur nu te fac fericit. Iar problemele tale nu răsar şi cresc decât când le dai voie. Pentru că tu singur, cu căpicul tău îngust, îţi creezi invidii şi frustrări şi putrezeşti în ele, pentru că accepţi de bună voie să fii un cumpărător, un consumator în plus, care alături de alte milioane, fac posibile averi incomensurabile pentru puţinii machiavelici deştepţi, care ştiu cum să manipuleze masele proaste şi influenţabile. Compania IT "Apple" e unul dintre ei. Câstigurile lor estimate pe anul acesta sunt de aproximativ 20 miliarde $ şi se asteaptă să crească. Sigla, mărul muşcat nu e întâmplătoare. E muşcat din sete de bani şi de avuţie. Simbolizează discordia, invidia, vanitatea, lăcomia oamenilor, iar ăsta e cel mai bun marketing. "Cum? Asta are Apple, iar eu nu?! vai! şi eu îmi cumpăr, să vadă atunci". De fapt, mărul reprezintă în inconştientul nostru ceva ce toată lumea ar trebui să aibă, să poată avea, iar ei ştiu asta..doar că "fructul" lor e puţin cam prea costisitor...dar chiar şi aşa, trendul rămâne trend şi noi rămânem prostiţi.

Deci, ce faci acum? Mai ia un măr!

Different ducks, same puddle

Momentul este o scânteie. La o scânteie de bun venit, cineva pleacă. Când lumânarea se stinge, intră altcineva. Noaptea sau şirul lung de momente neştiute, ce se întind înainte. Cerneala s-a vărsat şi se prelinge pe foaia albă. Doar două minute. S-a şi uscat. Aş vrea să mă cuibăresc între ele şi să le privesc. Atât cât vreau eu. Vreau eu să le definesc culoarea şi consistenţa. Dar între acele două minute..am şi uitat ce vroiam. Memoria e un moment.

There is a crack in everything, That's how the light gets in

Soarele muşcă smintit din cerul supărat,
îşi aruncă ultimele dojeni din ochi turbaţi şi roşii de nebun. E enervat,
că peste vreun ceas, din nou va fi dus..

Ceva se-ndoaie în mine, m-apleacă parcă-nadins să nu privesc în sus..
probabil, mă strânge prea tare papucul de fier. N-am ce-i face, 
a ruginit şi el, cu atâtea timpuri ploioase.

Frica se ghemuieşte de fapt şi-şi scoate colţii caraghioşi.
Se ascunde de-o cotoroanţă. E chiar amuzantă, dacă stai s-o priveşti,
auzi, să se sperie chiar ea, de alta mai hâdă.

În mine e cald si din ochi mi se uită la culorile vii, la frunzele moarte..
Acum e vioaie şi se destinde. Dar cum s-a deformat excesiv, m-a cuprins.

aşa că mă tem şi eu de zgripţuroaica ce vine.  .

Sunt un nostalgic

Seara caldă le e prielnică. Vântul alină marea cu veșnica lui melodie, în timp ce fetele îşi flutură fustele râzând şi salutând domnii pescari. Una se numește Libertate, cealaltă Dreptate şi umblă amândouă pe străduțele întortocheate, într-un joc desuet îşi bat joc de naivii cetățeni. Sunt fardate, decoltate şi şoptesc glume deocheate urechilor murdare ce le-aspiră cuvintele fără măcar să clipească. La adunările din Piața Centrală vin toți onești, cu capul ridicat, cu privirea înălţată spre cer, iar la finalul lor se întorc posomorâţi la paturile lor pline de păduchi şi ploşniţe şi femei murdare, ori se-nchid până dimineața în baruri să se învrăjbească mai tare împotriva sorţii, cu elanul dat de alchimicele licori. Sunt toți idealiști ce vor să schimbe ceva, să aleagă mai bine pentru ei, dar e inutil căci societatea lor, ca şi societatea noastră, nu e decât un joc odios de reguli care conformează şi imprimă majorităţii supunere şi obedienţă. Ca apoi să intre în scenă liderii, lupii, să nimicească valorile şi să-şi bată joc de ele, pentru a putea modela masa omogenă după pofta lor. Şi au așa o pofta! Sunt lacomi de putere, ar face orice numai să fie acolo sus şi să ordone! Iar oamenii îi ascultă. Nu-i înțeleg, nici nu au ce înțelege, doar îi ascultă. E o lume pierdută aceea a bolilor, sărăciei şi neputinței. Dar de fapt nimănui nu-i pasă. Se bucură şi de-aia, că nu au alta. Oamenii nu știu că pot schimba ceva, fiecare, fiecare poate să-şi creeze propria societate, unde realitatea devine blânda şi primitoare. Pot să trăiască după propriile reguli de bun simţ, simple şi ușor de aplicat. Nu avem nevoie de conducători care să ne înveţe ceea ce o bună judecata ne spune singură. Nu ne trebuie cârje care să ne potrivească, silit, mersul înainte drept. Putem să muncim pentru noi, să ne ajutăm unii pe alții, să iubim, să facem tot ceea ce ne face plăcere, dar fără să facem rău altora cu plăcerile noastre. Mai simplu nu se poate. Şi dacă am trăi fiecare așa, în bună armonie unul cu celălalt, uitând să mai fim conformiști, docili şi să acceptăm nedreptățile ca ceva firesc, dacă am comunica fără ură sau invidie şi am alege doar lucrurile care ne dau bucurie, atunci poate am reuși să dărâmam niște stâlpi vechi care ne-au întunecat de atâtea ori priveliștea senina şi mai ales, am reuși să creștem în locul lor copaci, viață, orice, dar ceva natural şi nu fabricat. Nu avem nevoie de atâtea maşinării şi sisteme complicate pentru a trăi simplu şi frumos. Nu avem nevoie de o societate modernă care să ne facă slugile ei, iar apoi să ne optimizeze în mici roboţei, care nu vor mai avea nici măcar nevoi. Tot ce ne trebuie e libertate.

Deschise ochii larg.

- Ești idealist! îl acuza, râzând, cu vocea aceea răgușita şi atât de cunoscuta lui.

- Nu-i adevărat. Îmi dau seama că cerul nu-i decât o iluzie, că pescarul îşi cânta tristețea singur, dus de gânduri ca de valuri şi nu-l ia nimeni în seamă. Şi dacă urlă, chiar dacă urlă adevăruri știute şi neștiute, nu-l ascultă nimeni, știu! Dar aş da orice, aş arunca toată originalitatea asta științifică dacă s-ar întoarce lumea înapoi. Da, dacă ne-am întoarce la clișeele clasice, la lumea aceea minunată şi falsă, şi asta e falsă, şi o urăsc, măcar aceea avea farmec. Eu am în suflet doar poezie proastă şi muzică sentimentală. Sunt un nostalgic. Dar măcar există poezia asta proastă, cei adaptaţi nu au nimic. Ştiu că sunt un neadaptat, un incapabil, un inutil pentru prezent, dar mă respinge. Şi eu îl resping. Iată, împacă-te cu ideea pe care o știi prea bine: uneori pur şi simplu nu există compatibilitate.

- Lasă-l în pace, lasă-l în lumea lui, urmă o altă voce, pițigăiată, dar blândă. Doar ne are pe noi, chicoti.

La mine în suflet stau niște viermi. Niște curve vulgare au devenit valorile. Şi-mi râd în faţă nerușinatele! Îmi fată, rând pe rând, plozii disperării. De ce le las? Le-aş arde pe rug, stai liniștit, doar că așa mi-aş arde pieptul şi ar fi degeaba. Că poate mintea-i aia păcătoasă, dar cine poate ști? Oricum, nu le las, chiar dacă mă îngroapă de viu. Ce dracu m-aş face în lumea asta şi fără ele? La început păreau îngeri coborâţi din paradis numai pentru mine, să-mi lumineze zâmbetele, îmi conduceau viaţa după bunul lor plac şi eu, prostănac, le urmam ca orbul. Mi-am ratat tot. Slujbă, familie, aspiraţii...Acum am rămas doar cu ele şi le ţin strâns de mine ca să-mi amintească. Să-mi amintească ce înseamnă să rămâi un om drept, când stai pe-un pământ strâmb.

Chiar dacă avântul progresului ne aruncă cu toată forța înainte, eu stau pe loc. Pe mine nu mă aruncă nimeni într-o hrubă rece şi străina. Eu, hehe, prefer să mă plimb prin saloane luxoase, în lumea visului şi fastului, cu candelabre imense şi dantelate, cu cucoane cu decolteu adânc şi atent pudrat, cu mătăsuri fine , cochetării banale şi gustări bune, de să-ţi lingi mănuşile. Să fiu un delincvent al artei, un măscărici , ce-i dacă, dar măcar să pot trăi după pofta inimii. La adunări de literați unde prețioasa minte nu se plictisește, la spectacole de teatru unde actorii de fapt nu joacă, trăiesc, la concerte, unde muzica nu-mi amintește să mă-nchid în mine, să mă ascund de lume, să mă înstrăinez, ci s-o cuprind toată în braţe... Așa da, accept.

Réalité, réalité...

Trăim în secolul sincerității totale, chiar fără să ne dăm seama... E de apreciat însă, umorul său negru.

Atunci, de ce naiba, n-am fi sinceri chiar de la bun început? Nu mai există secrete, intimitate, ochiul ascuns vede tot. Cum ne așternem viața pe o hârtie, gata, deja a văzut-o stiloul! Ne punem existenţa la picioarele calculatoarelor, ne întindem întâmplările prin firul de telefon la capătul lumii, ne expunem atât de simplu, naiv şi voluntar, cu o nepăsare vicioasă. Ce rost are să ne mai jucăm cu cuvintele, să ne mai ascundem după deget? Doar ceea ce nu constatăm, ce nu vedem, ce nu gândim, doar atât ne mai aparține numai nouă, dar acest ceva nu e pentru noi. Pentru că nu-l putem cunoaște. Că doar suntem incapabili de autocunoaștere completă. Ce ironie seacă. Ne-am transformat noi pe noi înşine în niște spectacole proaste sau bune, fără măcar să ne obosim să facem scenariul sau regia. Am creat tehnologia şi a fost de ajuns. Stau sus şi veghează sateliți, unde de tot felul şi ne înregistrează cuminți. Fără cut, fără stop, fără regizorul bețiv. Așa că acum toți suntem actanții unui joc perfid de măşti. Identitatea s-a pierdut, au rămas acțiunile şi vorbele şi în sfârșit avem toți cele 15 minute de faimă. Pentru că, cel puțin ne închipuim că poate interesează pe cineva, dar daca nu, măcar rămâne posibilitatea. Nu e ca şi cum ai trăi izolat pe un munte şi ai știi că nici dracul nu știe de tine. Acum măcar știi că, dacă cineva intenționează să devină spectatorul tău, poate. Poate chiar să-şi caute un rol în piesa ta. E mult mai sigur așa, şi nici nu costă, nici nu e obositor cum sunt casting-urile, repetițiile. Iar la final nu ai regretul celui ce rămâne pe dinafara. Ne-am făcut toți participanți şi poate unii, norocoșii vor fi chiar premiați. Dacă în secolul nostru, Dumnezeu şi-a cam pierdut credibilitatea şi hazardul pare doar un clovn șomer, nu mai trebuie să ne obosim să ne rugam la cine știe ce divinităţi obosite, e de-ajuns să aplicăm. Un simplu click: ne-am completat existenţa pe foaia virtuală, iar dacă cineva o vrea, probabil e chiar de vânzare. Şi gata, ne-am asigurat. În continuare, așteptăm senini şi ne vedem de treabă, complicațiile se descurcă în ziua de azi cu o comandă, două, niciodată cu foarfeca, chiar de-ar fi să ne-ncurcăm în cabluri până la gât. Nu-i nimic, avem wireless. Pentru cei ce nu se conformează, spitale sunt destule, păcat că în așa context, se tratează destul de greu nevrozele, paranoia sau altele mai rele. Până la urmă cine știe, poate filmul e şi el modern şi nu are happy-end, iar scena de final ar putea primi chiar un Oscar de „nano-platina”: toata lumea asta mare, un spital de nebuni aruncat la marginea universului.

Şi vântul ne flutură o batistă, zâmbind. Je préfère une réalité plus sensible.