Come! Enter the naked century!

The room is empty... yet , there`s no sorrow
The passenger will only weep .
For he lost his eyes for nothing
Nothing to be , nothing at all

We seek the borderlines of our truth
then we gain a pretty ache...
The fight is not with demons,
`couse there are none
Just images are making fool of ourselves
and sometimes they let us alone

I left my century. It`s naked
My shadows are still lightable...

Hiatul "Descartesc" sau pauza de carte

După ce am căzut, cum oamenii se adunaseră destul de mulţi în jurul meu, unii uimiţi, unii şocaţi de-a dreptul, alţii urlând cât îi ţineau plămânii (deci, nu tare), m-am văzut nevoit să-mi strâng bucăţile.
Şi erau al naibii de multe...dar eu, grozavul, am început să mă număr. Când am ajuns la patru mii, mi-am blagoslovit structura complexă şi plictisit de-atâtea mirări, am plecat de-acolo. Drept e că deranjam...murdărisem urâţel asfaltul Pieţei Centrale. Am dat apoi peste nişte copii, care păcăliţi probabil de asemănarea cu o jucarie high-tech, au început să alerge dupa mine. Le-am făcut jocul un timp, animat la rândul meu de uşurinţa deplasării, dar am obosit relativ repede, aşa că m-am aruncat după un gard să mă odihnesc puţin.
Dar de unde odihnă? În câteva momente m-a luat un cerşetor şi m-a târât cu el la un atelier. Cerşetorul se pare că era ceva pictor, mare meşteşugar în ale artei abstracte, asta după distincţiile şi premiile atârnate pe peretele fundăturii. M-a trântit repede într-un bol şi dă-i cu pensulele încărcate de variate vopseluri pe pânza nevinovată. S-a strofocat săracu o după-amiază întreagă. Picta, ba cu mişcări atente şi delicate, de tandru amorez ce-şi mângâie iubita, ba împroşca violent cu linii obraznice şi grăbite, ca unul sărit de pe fix, cu fruntea chinuită de concentrare. În final, îmi arătă capodopera. Am rămas trăznit. Recunosc ca semănam. Lucrarea se numea, desigur: "Anatomia erei visătoare". Ce sa spun... abordare originală, viziune... complexă.
Apoi m-a aruncat afară. De acolo m-a luat de mână un student mărunţel, c-o vioară subsuoară şi mi-a compus o romanţă demnă de decor pentru Bacovia şi/sau soundtrack pentru un film de Tarantino. O îmbinare genială de tragic, profund tragic şi amuzant de profund. La vioară, închipuiţi-vă numai cum suna...agonic.
Foarte bonom artistul, m-a împrumutat şi unui prieten de-al său, mare poet, să mă pună şi-n versuri. Sunt o muză fantastic de bună...a ieşit cea mai cunoscută poezie a deceniului viitor, "Un metru de dezumanizare" (a se remarca! nu, la un metru de...nu distanţa, ci suprafaţa substanţială.)
Apoi...m-a aruncat şi ăsta înapoi în stradă. Ei bine, atunci m-am cam iritat. Adică să mă las eu aruncat la picioarele murdare ale artei? Asta nu! Mai uşor cu autonomia urâtului la această mare cucoană. Adică, materia e frumoasă că-i vie, oricum ar fi ea, chiar şi hidoasă, dar dacă-i putredă, e absolut urâtă, fără alte metafore, ori deformări ale cadrului generic al cuvântului "urât" şi rămâne obiect de studiu sau inspiraţie, apoi gata? Nu, d-le, rămâne tot materie, deci merită măcar respect, iar urâtul ăsta merită alte valenţe, decât cele arhicunoscute, comercializate până la epuizare şi ridicate la rang de clişeu. Valenţe mai noi.
Drept e că mă împuţinam pe zi ce trecea, dar mno, măcar aveam distincţia unui lucru clar, neîndoielnic. Eram în descompunere, adică distanţare din ce în ce mai sesizabilă de cele lumeşti.

Au mai trecut câteva ore şi am ajuns de râsul lumii...căci ha, ha, ha, în mod precis şi neşovăielnic...acum mă calcă în picioare ploaia şi câinii... Dar mâine va fi mai bine....voi ajunge nimic şi nimic nu mă va mai atinge. Morala: Dintr-un salt ajungi să zbori din material în ideal, din acum - sari la dracu, adică în neantul ideilor, adică în sfârşit faci parte din materia universală, mai marele nimic extra-dezbătut şi extra-filosofat... Cu ce am greşit oare să ajung aici...?Curiozitatea? Năluca superiorităţii? Hei, nu stinge lumina! Unde sunt? Alooo! Gata...FIN.

P.S. Adormisem şi m-am trezit la Institutul Naţional de Medicină Legală "Nina Minovici" unde m-au studiat nenumăraţi medici şi biologi, iar când s-au plictisit, m-au azvârlit într-un borcan cu formol şi m-au pus LA VEDERE alături de alte exponate "dubioase". Acum sunt nemuritor.
Cine sunt eu? Moartea încarnată...sau umanul in absentia.

5.

Mă strigă Nela.

- Nellaaa! Hei, Neloo! Unde eşti fătuco, de nu mai vii odata?

- M-am ascuns. Hai, de ma caută!

- Unde să te caut? Că n-ai loc aici la mine să te ascunzi. Nu-i colţişor fără păcat care să nu te-nghită şi după ce te mestecă bine, să nu te scuipe înapoi la mine. Nelaaa!

- Păi bine, domnule, dar nu mă vezi?

- Când te-oi prinde, te-oi vedea atunci de o să mai ai chef de jocuri neroade, ori o să rămâi încremenită de frică. Sunt bâzdâgania ta! Tu m-ai făcut aşa, iar acum vreau să-ţi multumesc. Hai, vino!

Nela e a mea, doar a mea. Doar eu o văd, eu sunt maestrul care a născocit-o , iar prin ea ca printr-o oglinda spartă şi roasă de vreme ...mă văd eu. E singura care-mi ordonează gândurile, îmi îndrumă gesturile, e singura absenţă care îmi ţine companie ...uneori mai pleacă, dar mereu se intoarce.

După ce le-am arătat adevărul, toţi m-au uitat aici între patru pereţi. Nişte nerecunoscători. M-au închis în mine. Nici eu nu m-am împotrivit prea tare pentru că-mi place să fiu doar eu păpuşarul, iar la masa asta neagră şi zgâriată să-mi joc gândurile... Mă-nţeleg mult mai bine cu mine decât cu ceilalţi. Era un efort inutil. Acum sunt odihnit. Mă supără doar că mai nou, nu mai pot primi vizite. Ce se face biata Nela fără mine...

Le auziţi? Vocile? Hai, tăceţi puţin, tăceţi micuţelor, imediat mă întorc la voi. Întâi trebuie să le explic domnilor ce fac eu aici. Trebuie să-i fac să înţeleagă.

Mă cheamă. Nu vor să aştepte. E plăcut la lumină, dar nu pentru mult timp, căldura arde. Prefer să rămân la umbră. Vorbim mâine.

4.

Monsieur M:

"io am stat intr-o masarda la paris

numai ca moartea era la parter

si de fiecare data cand ieseam din casa trebuia sa o infrunt

si o infruntam

o fumam si mergem fumat si mort de beat la louvru palat

unde langa piramida lui pi io ma pisam intr-o seara care anunta o furtuna teribila da care m-o ocolit atunci pe moment

ca sa vezi ce faceam io ca arhitect langa piramida lui pi

sau cum il chema pe arhitectul piramidei

da si am fost singur

asa-i

singur in paris

si eram si bine aratos

nu asa ingrasat ca acuma

doar ca nu stiu sa se fi indragostit cineva de mine mai mult decat o facut Monique intr-o seara

am ajuns apoi la turnu eiffel si am strigat fumat si mort de beat FUCK PARIS

i-am vazut chilotii

atat

s-a aplecat in fata mea

nu stiam limba

avea chiloti negri

si asa o murit parisul ca simbol al iubirii pt mine

adevaru e ca am asteptam si eu la nu stiu ce

asta e

eram prima data iesit din tara

inainte de a pleca ziceam ca daca ma indragostesc acolo nu ma mai intorc

mi-au murit iubirile

parca alta e iubirea acuma

nu mai ii ca aia de zmeu

da fetele astea mai tinere numa pe asta o cauta

eu am obosit cu acel zmeu care se zbatea in aer si nu mai ajungea la ea

de ajuns ajungea

doar ca ea nu raspundea

asa ca acuma ea nu mai e

imi pastrez ultimele fortze pentru acea ea

nu ma mai consum

e mai simplu asa

mai curat

mai clar

mai senin

mai luminos

mai cum vrei tu sa-i zici

e mai bine

nu oricine merita atentie

in fine."

3.

I

Se trânti cu capul de geam. Doua bocănituri zdravene şi geamul căzu.

- Hei! Deşpteptarea! Bună dimineaţa, hai amice, trezeşte-te odata, nu mai lâncezi în mirosul ăsta de lene şi îmbâcseală. E mai plăcută descompunerea la întuneric ? Hai, repede, deschide ochii mari şi sari pe geam afară, să te cuprind tot în gura mea cărnoasă cu aromă de frezii şi să te adapi din căldura mea altruistă. E puţin pentru fiecare.

- Pentru Dumnezeu, lasă-mă în pace. Ce-i cu zarva asta? Ce-i treaba ta cât dorm eu? Eşti ţicnit?

- Pentru mine? Hai, că poate-s ţicnit şi te mai las cinci minute...apoi marş afară.

Ce viaţa am şi eu... scol pesimistu` în paloarea dimineţii de vară şi lui nici că-i pasă. Apropo, să mă prezint. Voi mă ştiţi ca Dumnezeu. Domine deus, e un nume cam impozant, ce-i drept, dar sună bine. Mă reprezintă, zeul stăpânitor, fireşte... Ah, ce-mi mai place de mine, cum vorbesc eu de frumos. Aşa...deci, mi se mai spune şi Ra, eu sunt de fapt Soarele, adică haleluia, responsabil pentru existenţa voastră puturoasă. Facerea asta, nu-i doar un mit, chiar îmi datoraţi totul mie totul... dacă nu se încălzea pământul ăsta niţel, probabil eraţi tot bacteriuţe. Aşadar, săturat până peste cap să se tot facă cărţi bune doar cu subiecte faustice, cu pactul, ori cu dracul în rol principal, Bulgakov ăsta-i un tembel genial, iar eu să rămân tot la stadiul de Morgan Freeman în comedii americane idioate, m-am gândit să mă expun luminilor scenei literare, deşi riscul recunosc e puţin cam mare, căci la cât sunt de luminos eu oricum, poate vă orbesc. Dar mi-l asum, aş minţi să spun, că nu fără plăcere.

- Omule! hai ,trezirea! Sari afară să încolţeşti.

Bietul de mine... în fiecare zi trebuie să mă ocup de câte un tăntălau din ăsta, să-i arăt frumuseţea mea şi a lumii mele în care îl găzduiesc pentru câteva decenii, că deah, aşa sunt oamenii, nu apreciază. Trebuie să mă bag la ei în ochi, că nu mă văd singuri.

- Bine...gata, m-am trezit. Ies acum, ies, auzi? La revedere.

- Neh, nu scapi aşa uşor de mine. Pe drum iţi spun o poveste. Acum să mergem.

Uite şi la ăsta ce se împinge. Bah, ţărane, n-ai loc pe strada asta la cât îi de largă? Multe buruieni am crescut şi eu...

Stai liniştit că nu te aude, se pare că nu te aud decât eu...mai aud şi o canţonetă plictistă...Şi e bine. E cald şi-i bine. E aerul proaspăt şi ascuţit şi mi-aş strânge plămânii laolaltă să-l pot simţi mai bine. Şi uite la chiulangiii ăştia de generală, cât sunt de nepăsători şi atât de nevinovaţi în nepăsarea lor. Şi feţele ridate de necazuri şi încruntate de griji, nu-s deloc urâte. Au o tristeţe demnă şi resemnată, atât de distinctă... Au trăit şi dimineţi ceţoase şi apusuri limpezi. Afişe peste tot, îţi macină privirea , ţi-o fură cu culori şi brizbrizuri şi se înfiltrează perfid în inconştientul tău...maşini se-nghesuie ghidate de şoferi nervoşi a căror gânduri sunt doar de progres spaţial... oameni grăbiţi, robotizaţi de rutina unei singure zile continue şi cerşetori bogaţi în indiferenţa lor... Dar tot zumzetul ăsta, acolo, adânc de tot, în spinarea mea se preface-n linişte şi armonie, mă amorţeşte ca o beţie, clipa asta de fericire.

- Am şi eu un sfat, cumpără-ţi o bicicletă! Şi vezi, după colţ te aşteaptă o cafea tare nerăbdătoare să te zăpăcească de tot.

- Da, mersi, e o idee buna.

II

- Cumpără-mă, cumpără-mă sunt la reducere! Sunt atât de singur aici pe raft şi nu m-au aşezat lângă prietenii mei, am un tratat de medicină aproape, şi nu ne înţelegem defel.

- Ah, Borges, salut! Nu ştiam că ai scris şi poezii...

- Şi când te gândeşti că în literatura pentru asta sunt valoros şi nu pentru studiile mele de teoretician al ei...mai citeşte şi tu.

- Da, chiar asta o să fac, te cumpăr, o să ne ţinem de urât pentru un timp. Nu zâmbi!

III

Azi a fost o zi cu forme pline, ademenitoare. Dar, sinceră si curată. E uşor să trăieşti la întâmplare. Să nu-ţi pese de nimeni şi de nimic, să respiri cuvintele şi să vorbeşti în aburi de cafea, iar gândurile să-ţi fie palpabile ca un scaun, ori un ziar. Şi ce-i dacă nişte hăndrălai se-ndoapă cu sendvişuri gustoase la colţul străzii şi un bătrân se uită şi pofteşte la ei cu saliva cursă, că el nu are şi vezi bine, suntem făcuţi cu pofte şi nevoi iraţionale, dar naturale. E doar ceva obişnuit, pe mine nu mă atinge.

Mâine de la capăt, alt scenariu, alte personaje, nu ai cum să scapi din jocul ăsta de schizofrenie voită dacă te-a prins. Când stâlpii de care te agăţi sunt mereu aceeaşi, iar asfaltul se schimbă doar după anotimp, poţi avea o perpetuă metamorfozare. Micul tău univers poate rămâne plictisitor de consecvent, dar tu poţi fi mereu cine vrei. Azi am fost un picolo naiv si visător, mâine poate sunt Focul lui Ray Thames, sau poate Psyche...

- Shhht! Eu sunt Azi, şi Azi e Totul.

2.

- să fiu o pată neagră în care lumea-şi pierde avântul şi se face-un soare alb,
ori un chibrit s-aprind cerul şi să-l fac decor roş pentru îngerul piroman?

sa fiu un nimic în care dracii-şi nimicesc nevroza şi-şi suflă apatic nasul cald
ori un car de spaime să duc scheleţii în jarul universal?

o voce sa-ţi cânte trilurile ce-au fost pierdute cand limbi s-au înnodat
ori un sughiţ să mă zvârcolesc în tine pân` te-ncălzeşti iar?


- nu... fii doar o mănuşă, să nu mă murdăresc de var...

Dumnezeu e sculptorul- chirurg, iar Dracul e un gând...

Se amestecă un kilogram de argilă şi puţină apă şi se frământă musai cu măiestria mâinii de ţăran olar,ba delicat, ba apăsat, până maglavaiţul devine mâl consistent. Bun. Începem atunci să modelăm - cerculeţe, pătrăţele, bastonaşe, ce putem. Parcă se prinde de-o formă cât de cât geometrică. Facem un ou mare, apoi îl însemnăm cu o duioasă armonie de forme şi liniuţe. Îi încrestăm riduri nuanţate, un ochi mai mare, unul mai mic, o gură strâmbată de-un surâs agil, cu alte cuvinte, trăsăturile. Iaca, după multe sforţări am închegat o capaţână. Bucaţii ăsteia, îi facem şi-un suport, un gât vânos. Firav dar brav.

Avem acum un cap de om.... Dar ne trebuie alchimistul să-l însufleţească, să-i toarne substanţă cenuşie...Până atunci, îl tolerăm aşa. Cui nu-i trebuie un companion mut? Va fi cel mai tăcut, cel mai dedicat în perseverenţa lui de a nu ne deranja nici măcar cu un clipit, cel mai ascultător, fidel şi cuminte prieten al nostru. Are chiar personalitate, nu? Introvertit de tip melancolic, bietul de el...Cel mai bun, pentru că deşi ne căutăm stimă şi admiraţie, susţinere şi competivitate, iubire şi prietenie în semeni, până la urmă suntem tot fiinţe individualiste, iar dacă nu ni se permite să rămânem în permanenţă buricul în universul nostru, ne supărăm şi ne lipsim de compania intruşilor pe care chiar noi ni i-am ales. De fapt, avem nevoie doar de întăriri si provocări, încercări la finalul cărora să ne aştepte fireşte laurii...laurii şi “suporterii” cărora să le povestim pe nerăsuflate prin câte şi mai câte peripeţii am trecut, dar că totuşi ce grozavi suntem dacă am trecut...Iar la ceas de final nici măcar nu-i mai privim, avem ochii aţintiţi către cine ştie ce himeră luminoasă, că bineînteles că ajungem în Paradis. Ne gândim, aşa cumva meditativi, spirituali măcar când trupul degenerat se-nprăştie - atâtea am făcut şi am trăit, viaţa-i frumoasă , lumea-i frumoasă, păcat totuşi de oamenii ăştia că mai mult ei ne-au cătrănit... Şi uite aşa, ce uşor te speli pe mâinile murdărite de-un pământ prea bun pentru tine.

Desăvârşita creaţie e egoistă în desăvârşirea ei, are talente cu carul, dar şi năpraznice firi...