Hiatul "Descartesc" sau pauza de carte

După ce am căzut, cum oamenii se adunaseră destul de mulţi în jurul meu, unii uimiţi, unii şocaţi de-a dreptul, alţii urlând cât îi ţineau plămânii (deci, nu tare), m-am văzut nevoit să-mi strâng bucăţile.
Şi erau al naibii de multe...dar eu, grozavul, am început să mă număr. Când am ajuns la patru mii, mi-am blagoslovit structura complexă şi plictisit de-atâtea mirări, am plecat de-acolo. Drept e că deranjam...murdărisem urâţel asfaltul Pieţei Centrale. Am dat apoi peste nişte copii, care păcăliţi probabil de asemănarea cu o jucarie high-tech, au început să alerge dupa mine. Le-am făcut jocul un timp, animat la rândul meu de uşurinţa deplasării, dar am obosit relativ repede, aşa că m-am aruncat după un gard să mă odihnesc puţin.
Dar de unde odihnă? În câteva momente m-a luat un cerşetor şi m-a târât cu el la un atelier. Cerşetorul se pare că era ceva pictor, mare meşteşugar în ale artei abstracte, asta după distincţiile şi premiile atârnate pe peretele fundăturii. M-a trântit repede într-un bol şi dă-i cu pensulele încărcate de variate vopseluri pe pânza nevinovată. S-a strofocat săracu o după-amiază întreagă. Picta, ba cu mişcări atente şi delicate, de tandru amorez ce-şi mângâie iubita, ba împroşca violent cu linii obraznice şi grăbite, ca unul sărit de pe fix, cu fruntea chinuită de concentrare. În final, îmi arătă capodopera. Am rămas trăznit. Recunosc ca semănam. Lucrarea se numea, desigur: "Anatomia erei visătoare". Ce sa spun... abordare originală, viziune... complexă.
Apoi m-a aruncat afară. De acolo m-a luat de mână un student mărunţel, c-o vioară subsuoară şi mi-a compus o romanţă demnă de decor pentru Bacovia şi/sau soundtrack pentru un film de Tarantino. O îmbinare genială de tragic, profund tragic şi amuzant de profund. La vioară, închipuiţi-vă numai cum suna...agonic.
Foarte bonom artistul, m-a împrumutat şi unui prieten de-al său, mare poet, să mă pună şi-n versuri. Sunt o muză fantastic de bună...a ieşit cea mai cunoscută poezie a deceniului viitor, "Un metru de dezumanizare" (a se remarca! nu, la un metru de...nu distanţa, ci suprafaţa substanţială.)
Apoi...m-a aruncat şi ăsta înapoi în stradă. Ei bine, atunci m-am cam iritat. Adică să mă las eu aruncat la picioarele murdare ale artei? Asta nu! Mai uşor cu autonomia urâtului la această mare cucoană. Adică, materia e frumoasă că-i vie, oricum ar fi ea, chiar şi hidoasă, dar dacă-i putredă, e absolut urâtă, fără alte metafore, ori deformări ale cadrului generic al cuvântului "urât" şi rămâne obiect de studiu sau inspiraţie, apoi gata? Nu, d-le, rămâne tot materie, deci merită măcar respect, iar urâtul ăsta merită alte valenţe, decât cele arhicunoscute, comercializate până la epuizare şi ridicate la rang de clişeu. Valenţe mai noi.
Drept e că mă împuţinam pe zi ce trecea, dar mno, măcar aveam distincţia unui lucru clar, neîndoielnic. Eram în descompunere, adică distanţare din ce în ce mai sesizabilă de cele lumeşti.

Au mai trecut câteva ore şi am ajuns de râsul lumii...căci ha, ha, ha, în mod precis şi neşovăielnic...acum mă calcă în picioare ploaia şi câinii... Dar mâine va fi mai bine....voi ajunge nimic şi nimic nu mă va mai atinge. Morala: Dintr-un salt ajungi să zbori din material în ideal, din acum - sari la dracu, adică în neantul ideilor, adică în sfârşit faci parte din materia universală, mai marele nimic extra-dezbătut şi extra-filosofat... Cu ce am greşit oare să ajung aici...?Curiozitatea? Năluca superiorităţii? Hei, nu stinge lumina! Unde sunt? Alooo! Gata...FIN.

P.S. Adormisem şi m-am trezit la Institutul Naţional de Medicină Legală "Nina Minovici" unde m-au studiat nenumăraţi medici şi biologi, iar când s-au plictisit, m-au azvârlit într-un borcan cu formol şi m-au pus LA VEDERE alături de alte exponate "dubioase". Acum sunt nemuritor.
Cine sunt eu? Moartea încarnată...sau umanul in absentia.