"Câta luciditate, atâta drama."

Câte suflete frumoase, atâtea cuţite înveninate şi tot atâţia ochi galbeni în care sticlesc ura şi disperarea. Săracele, se reazămă naive de-o licărire idealista, cum că păşunea-i verde măcar jumătate de an şi atâta-i suficient şi că în rest, când e arsă sau innoroiată, lacrimile lor o spală şi o curăţesc, o vindecă de neînsufleţire şi din nou fragedă şi rourată va privi cerul impăcată. Însă, rătăcesc haotic într-o mediocritate despotică, delirantă. Sunt limitate, închise, nimicite. Şi nici nu-şi dau seama. Aşa, la margine de disperare, mai răsare câte-o floare, steag de pioşenie pentru teaca dulăului. Altfel, intelege-le tu rostul.




Puşi în faţa unei asemenea existenţe, cu privire la dinamica contemporanitaţii noastre căutăm să aflăm adevărul şi adevărurile, nu numai din experienţa proprie, ci asimilând adevărurile spuse şi relatate de mari gânditori. Şi sunt atâtea... unde ne duc? La o analiză a zilei de ieri. Dar dacă pentru civilizaţiile precontemporane, percepţia temporalitaţii istorice era fixată pe axa trecut-prezent-viitor, pentru noi prezentul s-a transformat intr-un nor globalizator. Venirea lui mâine rămane o intrebare plictisita, mâine e pretext pentru nou, dar noul nu mai are timp să ne înrobească. Schimbările sunt atat de multe, teoriile sunt atât de incerte si diferite, încât nu le mai asimilăm, le privim si le uităm, cel mult extragem superficial, o mostră de miez, apoi aşteptăm un alt mâine. Trăim într-un carusel, unde întrebările sunt afirmaţii si existenţele întrebări, mereu rotindu-se în jurul sensului, iar timpul nostru e prezentul continuu.

Recomandare de lectură: Alvin Toffler - "Şocul viitorului"