Exerciţiu pentru orbi

Închipuie-ţi că mi-am golit mintea-n stradă. S-a prelins prin găurile de canal corect desenate, într-un subsol plictisit şi deprimat. Dar, poţi să nu fi deprimat când eşti doar o cameră rotundă, tapetată-n negru mocirlit? Eh, aproape rotundă. Mai exact, un tub de oxigen puturos, lung, aparent interminabil, compus din segmente monoton de egale, bătute-n cuie.
S-a plimbat ea pe acolo vreo juma` de zi, cu cizme de cauciuc, să nu se murdărească şi până la urmă s-a întors. Părea neundele ăsta fără căpătâi, dar totuşi avea capăt. L-a găsit, că s-a lăsat momită de lumina întâi naturală, pe urmă fabricată.
Mi-a spus că e simplu, că nu-i nimic greu de înţeles când stai ,de exemplu, într-o minge de bowling. Prin gurile acelea mici respiri, vezi, eşti atins de realitate, iar peretele tuciuriu rămâne partea ta întunecata. Întunecată pentru că n-o vezi, n-o cunoşti, dar dacă te chinui puţin să te întinzi, o poţi chiar pipăi. Iar când nu vezi, atunci în sfârşit... îţi închipui.

6. (Tei năzuros)

Mi-am strâns timpul într-un plic de ceai.
L-am infuzat în aburi de uitare,
ca să mai sorb şi eu duhoarea de trenare a unui somn abandonat şi alb.

L-am închis apoi cu capacul minţii, dar degeaba. Ceainicul e spart.
Traiul cald, de mult a luat-o razna şi s-a prelins pe masă.
Îneacă zarurile-n el... Iar ele, mutele, nici că le pasă. nu-mi mai ghicesc.
Mi-au uitat rostul şi-mi râd încurcătura.

Şi ce-i dacă sună ceştile de nerăbdare? Îmi sar în cap şi singure se sparg.
Bună dimineaţa, noapte! Serveşte-ţi, tu, un ceai de-amar.

Eu, abia mâine o să mă sting într-o gură de cafea...