Sunt un nostalgic

Seara caldă le e prielnică. Vântul alină marea cu veșnica lui melodie, în timp ce fetele îşi flutură fustele râzând şi salutând domnii pescari. Una se numește Libertate, cealaltă Dreptate şi umblă amândouă pe străduțele întortocheate, într-un joc desuet îşi bat joc de naivii cetățeni. Sunt fardate, decoltate şi şoptesc glume deocheate urechilor murdare ce le-aspiră cuvintele fără măcar să clipească. La adunările din Piața Centrală vin toți onești, cu capul ridicat, cu privirea înălţată spre cer, iar la finalul lor se întorc posomorâţi la paturile lor pline de păduchi şi ploşniţe şi femei murdare, ori se-nchid până dimineața în baruri să se învrăjbească mai tare împotriva sorţii, cu elanul dat de alchimicele licori. Sunt toți idealiști ce vor să schimbe ceva, să aleagă mai bine pentru ei, dar e inutil căci societatea lor, ca şi societatea noastră, nu e decât un joc odios de reguli care conformează şi imprimă majorităţii supunere şi obedienţă. Ca apoi să intre în scenă liderii, lupii, să nimicească valorile şi să-şi bată joc de ele, pentru a putea modela masa omogenă după pofta lor. Şi au așa o pofta! Sunt lacomi de putere, ar face orice numai să fie acolo sus şi să ordone! Iar oamenii îi ascultă. Nu-i înțeleg, nici nu au ce înțelege, doar îi ascultă. E o lume pierdută aceea a bolilor, sărăciei şi neputinței. Dar de fapt nimănui nu-i pasă. Se bucură şi de-aia, că nu au alta. Oamenii nu știu că pot schimba ceva, fiecare, fiecare poate să-şi creeze propria societate, unde realitatea devine blânda şi primitoare. Pot să trăiască după propriile reguli de bun simţ, simple şi ușor de aplicat. Nu avem nevoie de conducători care să ne înveţe ceea ce o bună judecata ne spune singură. Nu ne trebuie cârje care să ne potrivească, silit, mersul înainte drept. Putem să muncim pentru noi, să ne ajutăm unii pe alții, să iubim, să facem tot ceea ce ne face plăcere, dar fără să facem rău altora cu plăcerile noastre. Mai simplu nu se poate. Şi dacă am trăi fiecare așa, în bună armonie unul cu celălalt, uitând să mai fim conformiști, docili şi să acceptăm nedreptățile ca ceva firesc, dacă am comunica fără ură sau invidie şi am alege doar lucrurile care ne dau bucurie, atunci poate am reuși să dărâmam niște stâlpi vechi care ne-au întunecat de atâtea ori priveliștea senina şi mai ales, am reuși să creștem în locul lor copaci, viață, orice, dar ceva natural şi nu fabricat. Nu avem nevoie de atâtea maşinării şi sisteme complicate pentru a trăi simplu şi frumos. Nu avem nevoie de o societate modernă care să ne facă slugile ei, iar apoi să ne optimizeze în mici roboţei, care nu vor mai avea nici măcar nevoi. Tot ce ne trebuie e libertate.

Deschise ochii larg.

- Ești idealist! îl acuza, râzând, cu vocea aceea răgușita şi atât de cunoscuta lui.

- Nu-i adevărat. Îmi dau seama că cerul nu-i decât o iluzie, că pescarul îşi cânta tristețea singur, dus de gânduri ca de valuri şi nu-l ia nimeni în seamă. Şi dacă urlă, chiar dacă urlă adevăruri știute şi neștiute, nu-l ascultă nimeni, știu! Dar aş da orice, aş arunca toată originalitatea asta științifică dacă s-ar întoarce lumea înapoi. Da, dacă ne-am întoarce la clișeele clasice, la lumea aceea minunată şi falsă, şi asta e falsă, şi o urăsc, măcar aceea avea farmec. Eu am în suflet doar poezie proastă şi muzică sentimentală. Sunt un nostalgic. Dar măcar există poezia asta proastă, cei adaptaţi nu au nimic. Ştiu că sunt un neadaptat, un incapabil, un inutil pentru prezent, dar mă respinge. Şi eu îl resping. Iată, împacă-te cu ideea pe care o știi prea bine: uneori pur şi simplu nu există compatibilitate.

- Lasă-l în pace, lasă-l în lumea lui, urmă o altă voce, pițigăiată, dar blândă. Doar ne are pe noi, chicoti.

La mine în suflet stau niște viermi. Niște curve vulgare au devenit valorile. Şi-mi râd în faţă nerușinatele! Îmi fată, rând pe rând, plozii disperării. De ce le las? Le-aş arde pe rug, stai liniștit, doar că așa mi-aş arde pieptul şi ar fi degeaba. Că poate mintea-i aia păcătoasă, dar cine poate ști? Oricum, nu le las, chiar dacă mă îngroapă de viu. Ce dracu m-aş face în lumea asta şi fără ele? La început păreau îngeri coborâţi din paradis numai pentru mine, să-mi lumineze zâmbetele, îmi conduceau viaţa după bunul lor plac şi eu, prostănac, le urmam ca orbul. Mi-am ratat tot. Slujbă, familie, aspiraţii...Acum am rămas doar cu ele şi le ţin strâns de mine ca să-mi amintească. Să-mi amintească ce înseamnă să rămâi un om drept, când stai pe-un pământ strâmb.

Chiar dacă avântul progresului ne aruncă cu toată forța înainte, eu stau pe loc. Pe mine nu mă aruncă nimeni într-o hrubă rece şi străina. Eu, hehe, prefer să mă plimb prin saloane luxoase, în lumea visului şi fastului, cu candelabre imense şi dantelate, cu cucoane cu decolteu adânc şi atent pudrat, cu mătăsuri fine , cochetării banale şi gustări bune, de să-ţi lingi mănuşile. Să fiu un delincvent al artei, un măscărici , ce-i dacă, dar măcar să pot trăi după pofta inimii. La adunări de literați unde prețioasa minte nu se plictisește, la spectacole de teatru unde actorii de fapt nu joacă, trăiesc, la concerte, unde muzica nu-mi amintește să mă-nchid în mine, să mă ascund de lume, să mă înstrăinez, ci s-o cuprind toată în braţe... Așa da, accept.

Réalité, réalité...

Trăim în secolul sincerității totale, chiar fără să ne dăm seama... E de apreciat însă, umorul său negru.

Atunci, de ce naiba, n-am fi sinceri chiar de la bun început? Nu mai există secrete, intimitate, ochiul ascuns vede tot. Cum ne așternem viața pe o hârtie, gata, deja a văzut-o stiloul! Ne punem existenţa la picioarele calculatoarelor, ne întindem întâmplările prin firul de telefon la capătul lumii, ne expunem atât de simplu, naiv şi voluntar, cu o nepăsare vicioasă. Ce rost are să ne mai jucăm cu cuvintele, să ne mai ascundem după deget? Doar ceea ce nu constatăm, ce nu vedem, ce nu gândim, doar atât ne mai aparține numai nouă, dar acest ceva nu e pentru noi. Pentru că nu-l putem cunoaște. Că doar suntem incapabili de autocunoaștere completă. Ce ironie seacă. Ne-am transformat noi pe noi înşine în niște spectacole proaste sau bune, fără măcar să ne obosim să facem scenariul sau regia. Am creat tehnologia şi a fost de ajuns. Stau sus şi veghează sateliți, unde de tot felul şi ne înregistrează cuminți. Fără cut, fără stop, fără regizorul bețiv. Așa că acum toți suntem actanții unui joc perfid de măşti. Identitatea s-a pierdut, au rămas acțiunile şi vorbele şi în sfârșit avem toți cele 15 minute de faimă. Pentru că, cel puțin ne închipuim că poate interesează pe cineva, dar daca nu, măcar rămâne posibilitatea. Nu e ca şi cum ai trăi izolat pe un munte şi ai știi că nici dracul nu știe de tine. Acum măcar știi că, dacă cineva intenționează să devină spectatorul tău, poate. Poate chiar să-şi caute un rol în piesa ta. E mult mai sigur așa, şi nici nu costă, nici nu e obositor cum sunt casting-urile, repetițiile. Iar la final nu ai regretul celui ce rămâne pe dinafara. Ne-am făcut toți participanți şi poate unii, norocoșii vor fi chiar premiați. Dacă în secolul nostru, Dumnezeu şi-a cam pierdut credibilitatea şi hazardul pare doar un clovn șomer, nu mai trebuie să ne obosim să ne rugam la cine știe ce divinităţi obosite, e de-ajuns să aplicăm. Un simplu click: ne-am completat existenţa pe foaia virtuală, iar dacă cineva o vrea, probabil e chiar de vânzare. Şi gata, ne-am asigurat. În continuare, așteptăm senini şi ne vedem de treabă, complicațiile se descurcă în ziua de azi cu o comandă, două, niciodată cu foarfeca, chiar de-ar fi să ne-ncurcăm în cabluri până la gât. Nu-i nimic, avem wireless. Pentru cei ce nu se conformează, spitale sunt destule, păcat că în așa context, se tratează destul de greu nevrozele, paranoia sau altele mai rele. Până la urmă cine știe, poate filmul e şi el modern şi nu are happy-end, iar scena de final ar putea primi chiar un Oscar de „nano-platina”: toata lumea asta mare, un spital de nebuni aruncat la marginea universului.

Şi vântul ne flutură o batistă, zâmbind. Je préfère une réalité plus sensible.

Oroare

E doar o perioadă la câţiva ani, când dacă ești atent în jurul tău, ţi se pare că totul se întoarce cu cracii în sus şi –ţi vâri atunci ochii înăuntru şi începi să fugi bezmetic, că munții se împart şi prăpastiile se cască, şi lumea o ia razna. S-a terminat cu poezia, cu viața tihnită şi caldă. Lira se dezbracă şi fuge vulgara cu sânii la vedere şi fustele în sus, alchimiștii mişei şi murdari iți prefac banii in gunoi, iar prostimea creşte şi rânjește tâmpa şi resemnată. Ce drac să mai faci cu lumea asta? Intelectualii, cei ambițioși şi linguşitori, reușesc să migreze cu pasările în ţările calde. Tu rămâi o raţă ponosită şi udată de ploaie, roasă de frig şi foame. Erai o lebăda cândva şi pentru spectacolul vederii te plăteau. Dar acum tot ce mai era cultură, valoare, hrană intelectuală si vizuală a devenit palat pentru țigani în care să se ușureze, spiritualitatea şi frumosul s-au mutat pe Marte şi utilul seacă tot. Că sunt unii, bunii afaceriști, șarlatani, care şi-au găsit în nevoia proștilor mână ieftina şi pe capul cărora se îmbogăţesc lesne. Urăsc utilul, nu-mi trebuie nimic, decât ca ţara asta să se spele...Daca aş putea, aş zdrobi ţeasta goala a tuturor mizerabililor, a tuturor lichelelor, ar fi uşor sa mături apoi praful. Şi chiar de ar rămâne 100 de oameni, ar fi suficient, că oricum ne înmulțim pe gratis. Ieri am văzut cum o bunica işi învăţa nepotul să arunce un ambalaj de Mars pe jos. Îmi înțelegi greața? Să vezi atâta frumusețe în natură , în arta de la colţul străzii , în clădiri şi monumente cu istorie, toate îngropate de mormane de gunoaie şi bătucite cu nesaț si răutate inconștientă, fără ca bietele să facă vreun rău? Iți pare rău dacă-ţi împinge cineva copilul in noroi, sau dacă-ţi lovește câinele, dar astea le ignori vădit. Şi m-a mai prins şi disperarea că totul-i în zadar şi o să pic la dracu în prăpastie, da poate e mai bine decât aici, în hora asta dezmățată din jurul monstrului Prostie.

Şi ce să fac să schimb ceva? Un ONG ca să m-apuc să urlu în pieţe cu fanfară şi cu mititei stătuţi în muștar expirat, motto-ul: Aruncaţi-vă în Criş ( mai bine în cosmos că apa o poluaţi destul) sau schimbați-vă, naibii!? Ar fi inutil, nu vor, nu vor să audă, nici să vadă şi poate nici nu pot. Oroare...