Réalité, réalité...

Trăim în secolul sincerității totale, chiar fără să ne dăm seama... E de apreciat însă, umorul său negru.

Atunci, de ce naiba, n-am fi sinceri chiar de la bun început? Nu mai există secrete, intimitate, ochiul ascuns vede tot. Cum ne așternem viața pe o hârtie, gata, deja a văzut-o stiloul! Ne punem existenţa la picioarele calculatoarelor, ne întindem întâmplările prin firul de telefon la capătul lumii, ne expunem atât de simplu, naiv şi voluntar, cu o nepăsare vicioasă. Ce rost are să ne mai jucăm cu cuvintele, să ne mai ascundem după deget? Doar ceea ce nu constatăm, ce nu vedem, ce nu gândim, doar atât ne mai aparține numai nouă, dar acest ceva nu e pentru noi. Pentru că nu-l putem cunoaște. Că doar suntem incapabili de autocunoaștere completă. Ce ironie seacă. Ne-am transformat noi pe noi înşine în niște spectacole proaste sau bune, fără măcar să ne obosim să facem scenariul sau regia. Am creat tehnologia şi a fost de ajuns. Stau sus şi veghează sateliți, unde de tot felul şi ne înregistrează cuminți. Fără cut, fără stop, fără regizorul bețiv. Așa că acum toți suntem actanții unui joc perfid de măşti. Identitatea s-a pierdut, au rămas acțiunile şi vorbele şi în sfârșit avem toți cele 15 minute de faimă. Pentru că, cel puțin ne închipuim că poate interesează pe cineva, dar daca nu, măcar rămâne posibilitatea. Nu e ca şi cum ai trăi izolat pe un munte şi ai știi că nici dracul nu știe de tine. Acum măcar știi că, dacă cineva intenționează să devină spectatorul tău, poate. Poate chiar să-şi caute un rol în piesa ta. E mult mai sigur așa, şi nici nu costă, nici nu e obositor cum sunt casting-urile, repetițiile. Iar la final nu ai regretul celui ce rămâne pe dinafara. Ne-am făcut toți participanți şi poate unii, norocoșii vor fi chiar premiați. Dacă în secolul nostru, Dumnezeu şi-a cam pierdut credibilitatea şi hazardul pare doar un clovn șomer, nu mai trebuie să ne obosim să ne rugam la cine știe ce divinităţi obosite, e de-ajuns să aplicăm. Un simplu click: ne-am completat existenţa pe foaia virtuală, iar dacă cineva o vrea, probabil e chiar de vânzare. Şi gata, ne-am asigurat. În continuare, așteptăm senini şi ne vedem de treabă, complicațiile se descurcă în ziua de azi cu o comandă, două, niciodată cu foarfeca, chiar de-ar fi să ne-ncurcăm în cabluri până la gât. Nu-i nimic, avem wireless. Pentru cei ce nu se conformează, spitale sunt destule, păcat că în așa context, se tratează destul de greu nevrozele, paranoia sau altele mai rele. Până la urmă cine știe, poate filmul e şi el modern şi nu are happy-end, iar scena de final ar putea primi chiar un Oscar de „nano-platina”: toata lumea asta mare, un spital de nebuni aruncat la marginea universului.

Şi vântul ne flutură o batistă, zâmbind. Je préfère une réalité plus sensible.