Exerciţiu pentru orbi

Închipuie-ţi că mi-am golit mintea-n stradă. S-a prelins prin găurile de canal corect desenate, într-un subsol plictisit şi deprimat. Dar, poţi să nu fi deprimat când eşti doar o cameră rotundă, tapetată-n negru mocirlit? Eh, aproape rotundă. Mai exact, un tub de oxigen puturos, lung, aparent interminabil, compus din segmente monoton de egale, bătute-n cuie.
S-a plimbat ea pe acolo vreo juma` de zi, cu cizme de cauciuc, să nu se murdărească şi până la urmă s-a întors. Părea neundele ăsta fără căpătâi, dar totuşi avea capăt. L-a găsit, că s-a lăsat momită de lumina întâi naturală, pe urmă fabricată.
Mi-a spus că e simplu, că nu-i nimic greu de înţeles când stai ,de exemplu, într-o minge de bowling. Prin gurile acelea mici respiri, vezi, eşti atins de realitate, iar peretele tuciuriu rămâne partea ta întunecata. Întunecată pentru că n-o vezi, n-o cunoşti, dar dacă te chinui puţin să te întinzi, o poţi chiar pipăi. Iar când nu vezi, atunci în sfârşit... îţi închipui.